Mestesuguri

Prepararea turtei dulci


Prepararea turtei dulci are o tradiţie îndelungată pe aceste meleaguri. Mulţi dintre adulţii de astăzi îşi amintesc cum, copii fiind, îşi aşteptau cu nerăbdare tatăl care se întorcea de la târg cu turtă dulce. Timp de mai multe secole, mierea a fost singurul îndulcitor al alimentelor, iar cozonacul şi prăjitura cu miere erau preferatele tuturor. Pentru prepararea turtei dulci se foloseşte făină, miere şi apă. Aluatul obţinut era lăsat o zi să „odihnescă”, iar în următoarea zi era întins cu un făcăleţ şi aşezat în forme de lemn sculptate în negativ cu modelul dorit. După coacerea în cuptor, turta era decorată cu glazură colorată. Culoarea cel mai des utilizată era cea roşie. Turta se modela frecvent în formă circulară, de husar sau de păpuşă, dar cea preferată de majoritatea oamenilor avea formă de inimă, iar în mijloc aplicată o oglindă. Pe vremuri, feciorii aduceau turtă dulce în dar iubitelor lor, iar fetele le păstrau ani de zile ca amintire.

Informaţii despre obiceiul de a prepara prăjitură îndulcită cu miere există încă din secolul al XIII-lea. Cele coapte în forme s-au răspândit în toată Europa din ţinuturile germane. Cu timpul, turta dulce a devenit atât de căutată, încât preparatorii ei s-au organizat în bresle. La Carei tradiţia acestui produs există de mai multe secole, mulţumită poate şi populaţiei şvăbeşti. Meseria se practică în oraş şi în zilele noastre: cei mai renumiţi reprezentanţi sunt cei din familia Mitelreiter, care prepară turta dulce de trei generaţii.

Istoria farmaciei


Primele locaţii destinate depozitării medicamentelor au apărut pe parcursul evului mediu, însă acestea nu întruneau toate cerinţele unei farmacii, în sensul modern al cuvântului. Funcţionau în cadrul unor mănăstiri, constând în plante medicinale cultivate în grădină și păstrate în recipiente de sticlă. Timp îndelungat, noţiunea de medicament era confundată cu cea de plantă medicinală, efectele acestora fiind observate pe cale experimentală. La sfârşitul evului mediu, alături de spitalele orăşeneşti au apărut şi farmaciile, care se aflau încă din acea perioadă în proprietate privată. Dezvoltarea medicamentelor şi a farmaciilor a luat avânt în perioada contrareformei, în primul rând în urma înfiinţării ordinelor tămăduitoare. Cel mai important ordin religios de acest gen a fost Ordinul Mizericordienilor, care a întemeiat spitale și farmacii în toate orașele unde își avea centre. Fiind de multe ori mai bine aprovizionat decât farmaciile civile, conflictul dintre cele două unități nu a întârziat să apară. În secolul al XIX-lea, serviciul sanitar a intrat în sarcina statului, înfiinţându-se rețeaua spitalelor și a farmaciilor moderne.

La Carei există farmacie de câteva secole. Prima unitate de acest gen din oraș (și din întreg comitatul Satu Mare) a funcţionat sub numele de Vulturul Negru şi a fost înfiinţată la iniţiativa familiei Károlyi în anul 1747. Și-a încetat însă activitatea câteva decenii mai târziu, iar oraşul a rămas aproape 80 de ani fără unitate farmaceutică. Următoarea farmacie, numită Regele Maghiar a luat ființă abia în 1822. Unitățile cele mai renumite, și cu cea mai lungă perioadă de funcţionare au fost farmaciile Sfânta Treime, înfiinţată de familia Nonn în anul 1851, şi Îngeraşul, deschisă în 1897 de familia Princzinger. La începutul secolului al XX-lea, în oraș funcţionau patru farmacii, iar până în 1945 numărul lor a crescut la cinci. Astfel, Careiul a intrat în rândul localităţilor celor mai bine dotate în privinţa unităţilor farmaceutice din Transilvania. Mulţumită acestei situaţii, numărul careienilor care își alegeau o carieră în domeniu a fost și el relativ mare: până la începutul secolului al XX-lea, 11 locuitori din Carei au obţinut diploma de farmacist.

Atelierul de boiangerie


Vopsirea textilelor în albastru este o metodă tradiţională de decor, care constă în realizarea de motive ornamentale albe pe un fundal albastru intens. În Europa evului mediu, materia primă pentru vopseaua albastră era extrasă din drobuşor, plantă des-întâlnită şi pe melagurile noastre. Mai târziu, în urma dezvoltării relaţiilor comerciale cu India, a început să se utilizeze un extract din arborele de indigo, care pe parcursul timpului a eliminat complet materialele anterioare din vopsitorii. În zona noastră, boiangeria s-a răspândit pe parcursul secolului al XVII-lea. Esenţa tehnologiei constă în tratarea în prealabil a textilei, urmând forma motivelor ornamentale dorite, cu un material ce împiedică acţiunea vopselei (cel mai adesea ceară). Astfel, materialul textil vopsit în albastru îşi păstrează culoarea iniţială (albă) pe bucăţile tratate. După ce culoarea albastră s-a impregnat în țesătură, materialul este fiert pentru a elimina resturile de ceară. În secolul al XVIII-lea, albastrul a devenit rapid o parte a a portului popular, fiind preferat şi pentru textilele decorative.

În zona noastră, Careiul a fost centrul meşteşugului boiangeriei. În secolul al XIX-lea existau în oraş mai multe fabrici mici cu acest profil, iar materialul textil vopsit aici era apreciat în toată ţara. Cel mai renumit maistru al acelui veac a fost Pesthy Sándor, proprietarul unei întregi fabrici de boiangerie din oraş. Produsele boiangiilor careieni puteau fi achiziţionate în toate târgurile, răspândindu-se astfel în casele fiecărui locuitor din regiune. Boiangeria bazată pe culoarea albastră există în oraş şi în zilele noastre. Cei mai renumiţi vopsitori careieni au fost familia Lukácsovits (din 1856) și familia Steib (din 1915).

Olăritul


Meşteşugul modelării din lut, a decorării şi a arderii vaselor ceramice reprezintă o ocupaţie cu tradiţie îndelungată şi în zona sătmăreană. Extragerea lutului, frământarea acestuia şi apoi mânuirea roţii olarului necesitau o forţă şi o rezistenţă fizică mare, de aceea olăritul era un meşteşug rezervat exclusiv bărbaţilor. Femeilor le revenea eventual doar sarcina ornamentării vaselor ceramice. Principalul instrument al atelierului de olărit tradiţional este roata olarului, formată din două discuri suprapuse unite printr-un ax. Olarul imprimă roţii o mişcare circulară ajutându-se de picior, iar concomitent, pasta de lut aşezată pe discul din partea superioară este modelată cu mâna. Mişcările olarului trebuie să fie sigure şi rapide, pentru a preveni uscarea lutului. De cele mai multe ori, modelarea unui vas nu depăşeşte câteva zeci de secunde.

După modelare, vasele din lut sunt lăsate câteva zile la uscat, apoi se decorează şi se ard în cuptoare special construite. Ceramica are în primul rând o utilitate practică, fiind folosită în alimentaţie, însă în cadrul gospodăriilor ţărăneşti tradiţionale are şi un important rol decorativ. Şi în zona Careiului, interioarele caselor de la sate erau împodobite din belşug cu farfurii sau căni ornamentale, cu decoruri specifice acestor zone etnografice, creând o adevărată expoziţie de culoare şi artă populară.

Prima menţiune scrisă privind olăritul din Carei datează din anul 1784, când o conscripţie înregistra existenţa în oraş a 19 olari. După acest moment, apariţia lor în cadrul societăţii careiene este una permanentă pâna la jumătatea secolului XX. Astăzi, doar o stradă şi o zonă a Careiului mai păstrează prin nume – strada Olarilor, Groapa Olarilor – amintirea acestui meşteşug.

Ornamentica vaselor ceramice din zona Careiului era în general una simplă, constând în smalţ de culoare verde deschis sau maro. Motivele principale erau cele florale şi vegetale. Se mai utiliza brâul împletit din fâşii din lut, ataşat vasului imediat după modelare şi smălţuit la rândul său.

Atelierul de pieptănar


Pieptenii serveau la aranjarea şi împodobirea părului încă din antichitate. Iniţial, erau utilizaţi atât de femei, cât şi de bărbaţi, şi doar mai târziu au devenit apanajul exclusiv al modei feminine. După aranjarea părului, unii piepteni mai ornamentaţi erau purtaţi şi în timpul zilei, pentru menţinerea şi împodobirea coafurii. Pe vremuri, familiile regale şi cele aristocratice utilizau pieptenii confecţionaţi din carapace de broască ţestoasă sau din fildeş, ca obiecte de lux. Oamenii de rând foloseau în mod obişnuit piepteni realizaţi din corn sau copite de animale. Cel mai frecvent se utiliza cornul de bou, de vacă sau de bivol. Din corn se tăiau bucăţi cilindrice de mărimea pieptenelui dorit, apoi cilindrii erau desfăşuraţi folosind expunerea la cald, curăţaţi şi îndreptaţi prin presare. Dinţii pieptenelui erau tăiaţi cu un fierăstrău special, iar în ultima fază obiectul finit era ornamentat cu motive specifice epocii. După răspândirea materialelor plastice, pieptenele de corn nu a mai avut o trecere atât de mare, iar meseria de pieptănar a dispărut treptat.

Confecţionarea pieptenelor de corn beneficiază de o tradiţie multiseculară. În evul mediu, maiştrii pieptănari îşi aveau propriile bresle. Prima breaslă de acest gen s-a înfiinţat în zonă la Debreţin, în anul 1674. La Carei, meseria a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar răspândirea sa poate fi legată de familia Zwicher. La începutul secolului al XX-lea, în oraş îşi desfăşurau activitatea 4 maiştrii pieptănari. În anul 1948, Czikker András a organizat o cooperativă a pieptănarilor, care avea nu mai puţin de 60 de angajaţi. Cziker András, un alt membru al aceleaşi familii practică această meserie şi în zilele noastre.

Atelierul de tăbăcar


Tăbăcarii se ocupau cu prelucrarea pielii, şi eventual cu confecţionarea încălţămintelor mai simple (opinci). Munca lor transformă pielea crudă în materie primă pentru prelucrare: produsul tratat de tăbăcar nu mai putrezeşte, devine impermeabil şi elastic. Cele mai importante etape ale prelucrării pielii sunt curăţarea, epilarea, tăbăcirea şi prepararea. Epilarea constă în eliminarea firelor de păr de pe pielea crudă cu ajutorul varului stins, tăbăcirea în tratarea pielii cu extracte de plante care previn putrezirea, iar în faza prelucrării, pielea era deshidratată, şi în unele cazuri presată cu ajutorul unor cilindri. În evul mediu, breasla tăbăcarilor era una dintre cele mai importante asociaţii meşteşugăreşti.

În Transilvania, primul privilegiu acordat tăbăcarilor a fost cel de la Sighişoara, din secolul al XIV-lea. Şi în Carei tăbăcarii erau consideraţi meşteşugari de elită. Asociaţia lor a luat fiinţă în anul 1735, iar în 1781 a obţinut un privilegiu întărit apoi de către împăratul Francisc I în 1822. Iniţial, exista o singură breaslă a tăbăcarilor, care în timp s-a divizat în două: breasla maghiară şi breasla şvăbească. În anul 1784 au fost conscrişi în oraş 12 tăbăcari, iar numărul lor a crescut la 60 până în 1822. În anul 1835, s-a organizat o sărbătoare de proporţii cu ocazia împlinirii de 100 de ani de la înfiinţarea breslei tăbăcarilor în oraş.

Atelierul de pălărier


Meşteşugul are drept obiect de activitate confecţionarea pălăriilor. Produsele pălărierilor erau confecţionate la început din blană, apoi din lână şi respectiv din versiunea presată a acesteia, adică pâslă. Tehnologia de prelucrare a lânii consta în compactarea sa prin aburire şi umezire, materialul obţinut fiind ulterior tăiat în bucăţi şi întins pe calapoade din lemn. În etapa următoare, pâsla era fiartă în vopsea de diferite culori, apoi întinsă din nou pe calapoade şi lăsată la uscat. În final se croia borul pălăriei, ornamentat după moda vremii. În evul mediu şi în epoca modernă, pălăria reflecta şi rangul social al purtătorului. Iniţial se foloseau căciulile cilindrice, înalte, iar mai târziu s-au răspândit formele utilizate şi în zilele noastre.

Primii pălărieri au apărut în Carei relativ târziu. Conscripţia din anul 1784 menţiona în oraş doar 6 maiştri pălărieri. Pălărierii din Carei confecţionau iniţial pălăriile din piele de vită, care nu era impermeabilă, şi doar mai târziu au trecut la utilizarea pâslei ca materie primă. În 1840, maistrul Éder Károly a început să confecţioneze pălării din mătase. La sfârşitul secolului al XVIII-lea pălărierii din Carei s-au asociat într-o breaslă, iar din acest moment numărul lor a început să crească. Similar celorlalte bresle, şi-au adus contribuţia la viaţa socială a oraşului, sprijinind cu 20 de forinţi înfiinţarea spitalului din Carei.














Play   Stop   1  of 12 photos
Continutul acestui material nu reprezinta in mod necesar pozitia oficiala a Uniunii Europene.